Gimnaziu
		Liceu
		Facultate

Extras din referat

„Satisfacţia, scrie el, fericirea, cum o numesc oamenii, nu este în realitate în esenţa sa decât negativitate; nu există în ea nimic pozitiv. Nu există satisfacţie care să ne parvină din voinţă proprie; ea trebuie să fie satisfacerea unei dorinţe. Într-adevăr, dorinţa este condiţia preliminară a oricărei bucurii. Or, odată cu satisfacţia, încetează dorinţa şi, în consecinţă, şi bucuria.” Dorinţele, fie ele naturale sau zadarnice, nu îşi ţin niciodată promisiunile. Într-adevăr, nu dorim decât numai cea ce posedăm, iar posesia obiectului dorit face să înceteze dorinţa. Or, nimeni nu se poate bucura de ceva ce numai doreşte. Iată de ce dorinţa este decepţionată: ne face să sperăm o experienţă pozitivă a plăcerii pe care, dispărând, o face imposibilă. Astfel, supralicitarea şi negarea nu caracterizează numai dorinţele pervertite din false opinii; ele aparţin esenţei celei mai intime dorinţe, pe care Schopenhauer, după cum ştim, o numeşte „voinţă”. Astfel că decepţia, în loc să stingă focarul dorinţei, de obicei nu face decât să-l aţâţe. Oamenii îşi imaginează în mod spontan că decepţiile lor sunt efectul nefericit al unei greşeli relative la valoarea obiectului dorit. Astfel, ei cred că în altă parte, în alt mod şi mai târziu vor găsi fericirea care li se refuză azi. Înşelaţi incorigibil, ei cred că pot conjura blestemul dorinţei dacă vizează alte scopuri. Şi „dorinţa satisfăcută face imediat loc altei dorinţe; prima este o decepţie recunoscută, cea de-a doua una încă nerecunoscută.” În realitate, calităţile obiectului nu au nici o importanţă: dorinţa singură, mereu sfârşită în momentul îndeplinirii, trebuie considerată ca fiind insuficientă. Aceasta este o condiţie mizeră care se întâmplă omului pradă dorinţei. Se aseamănă „cu Danaidele, care scot mereu apă pentru a-şi umple butoaiele, cu Tantal, veşnic schimbat.” O singură cale îi este deschisă pentru a ieşi din acest infern. Discriminarea epicuriană este fără fundament, iar înţelepciunea carteziană care îl sfătuieşte „să-şi schimbe dorinţele mai degrabă decât ordinea lumii” nu este radicală. Nu ne eliberăm de dorinţe satisfăcându-le. Ele trebuie deci distruse. Astfel, morala lui Schopenhauer preconizează extincţia progresivă a dorinţei, negarea „voinţei”.

Această lentă ascensiune spre indiferenţă trece prin trei etape. Prima este contemplarea estetică, sursă a unei plăceri punctuale, dezinteresate, străină de orice stimulent. Cea de-a doua este experienţa morală a milei, cea care ne face să înţelegem intuitiv, cu identitatea profundă a indivizilor, torturile pe care supunerea faţă de „voinţă” le impune. Ascetismul, sau „mortificarea premeditată a voinţei proprii”, constituie ultima etapă a renunţării. Primenită din absenţă, asceza implică detaşarea de corpul care, ca obiectivare a voinţei, „nu este în realitate decât negativa înclinaţie încarnată şi devenită vizibilă”.

Omul pasionat, pradă unei dorinţe exclusive, este incapabil să ia în considerare totalitatea dorinţelor sale. Îndrăgostitul nu se gândeşte decât la iubita sa, avarul la banii lui, ambiţiosul la gloria sa. Toţi îşi sacrifică pe altarul unei dorinţe atotputernice celelalte aspiraţii. Îndrăgostitul îşi uită ambiţiile, avarul îşi uită dragostea…

Obsesia lor îi face indiferenţi faţă de restul lumii: „O singură fiinţă vă lipseşte şi totul este pustiu.”

Astfel că, în aparenţă, nimic nu seamănă mai mult cu decizia şi fermitatea unui suflet puternic decât exclusivismul unei pasiuni. În ambele cazuri, toată atenţia unei fiinţe se focalizează asupra unui singur scop, căruia îi consacră toate gândurile sale. Similitudinea nu este totuşi decât exterioară: cel care o trăieşte ştie în mod confuz că pasiunea sa este pătrunsă de regrete şi remuşcări. Alcoolicul, care îşi sacrifică sănătatea şi fericirea celor apropiaţi lui dorinţei nemoderate de a bea, se îmbată fără bucurie. Se simte dependent, neputincios. La fel, dacă realizarea proiectelor sale constituie pentru omul de acţiune o reuşită, satisfacerea pasiunii sale nu exclude în conştiinţa fiinţei pe care o aserveşte un sentiment de eşec. Şi exemplul Fedrei, care este „dezgustată de pasiunea ei”, ne arată că pasiunea poate deveni chiar în ochii victimei un obiect de dezgust. Emblemă a neputinţei noastre, pasiunea este în acelaşi timp un simptom al ignoranţei. Pe de o parte, într-adevăr, pasionatul se contestă pe sine însuşi, face dovada parţialităţii deoarece el sacrifică, ca un omagiu adus pasiunii sale, dorinţei care, deşi sunt mai puţin intense decât aceasta, nu sunt mai puţin profunde. Şi el se înşeală încă o dată atunci când împodobeşte obiectul pasiunii sale cu calităţi cu care acesta nu le posedă pentru a-l putea sustrage criticii sale şi, mai mult, pentru a-l sustrage criticii celuilalt. Dragostea furnizează aici cel mai bun exemplu a-l idealizării iluzorii: „Să iubim, scrie Freud, obiectul (pasiunii) pentru perfecţiunile pe care le-am dori propriului eu (…) Critica tace: tot ceea ce face şi pretinde obiectul este ireproşabil. Vocea conştiinţei încetează să intervină (…): obiectul a luat locul a ceea ce era idealul eu-lui.” Astfel se explică tendinţa de umilire, estomparea în faţa persoanei iubite care se arată în toate stadiile amoroase, şi batjocura lui Schopenhauer, care evocă cu ironie „acele căsătorii din dragoste între indivizi complet eterogeni în ceea ce priveşte inteligenţa: de exemplu, el – grosolan, robust şi mediocru; ea – de o mare delicateţe a sentimentelor, cultivată, sensibilă la frumos etc.; sau el – om de geniu, savant şi ea – o gâscă.”