Gimnaziu
		Liceu
		Facultate

Extras din referat

Problematica poeziei:

Prima parte:

1.) Prima secvenţă cuprinde tema filozofică a timpului prezentat în două ipostaze:

- un timp individual ireversibil, redat prin metaforele "ceasornic", "lunga timpului cărare"

- timpul universal-cosmic, veşnic simbolizat de Luna.

2.) A doua secvenţă cuprinde o invocaţie retorică, luna fiind denumită "stăpâna mării".

În creaţia lui Eminescu liniştea selenară, armonia luminii selenare precede o meditaţie întrucât ea invită la meditaţie, deschide "poarta intrării" în lumea gândurilor şi sentimentelor.

Acest peisaj este un model de transformare a naturii exterioare în stare sufletească specifică a romantismului. Privirea celui care contemplă natura reţine mai întâi spaţiile mai indepărtate şi vaste: pustiuri, tărâmuri pentru ca apoi să reţină realităţi mai apropiate: podeţe, cetăţi, case.

3.) În continuare poetul îşi imaginează că raza luminii care intră în casă luminează câteva chipuri umane prezentate în antiteză:

- regele cuceritor, care-şi face planuri pe un veac în antiteză cu spracul care abia cugetă la ziua de mâine.

- tânărul filfizon în antiteză cu înţeleptul caută adevărul

- negustorul care "împarte lumea de pe scândura tărăbii" este prezenatt în antiteză cu savantul astronom (pe manuscrisul Eminescian este notat numele lui Kant). Portretul acestui savant este crea printr-o antiteză cu fizicul său umil cu nuanţă spre caricatură şi mintea lui titanică. Savantul este numit "bătrânul dascăl", are haina "roasă-n coate" îşi incheie tremurând la piept halatul vechi "îşi înfundă gâtul în guler şi bumbacul în urechi" este uscăţiv şi gârbovit şi are întregul univers în degetul mic. Este comparat cu titanul Atlas.

4.) Poezia cuprinde în continuare o incursiune în lumea gândurilor acestui savant, şi aceste gânduri sunt cosmogonia şi apocastaza.

Cosmogonia (imaginea genezei cosmice). Sursele cosmogoniei lui Eminescu sunt:

a) Rigveda (capitolul Imnul creaţiei) a preluat idea că apariţia vieţii în cosmos este un miracol care nu poate fi gândit numai intuit; a înlocuit motivul căldurii ca sursă a vieţii cu lumina.

b) filozofia lui Kant; din care a preluat idea mişcării în cosmos, a unor permanente geneze cosmice

c) Schopenhauer (Lumea ca voinţă şi reprezentare) Eminescu a preluat idea prezenţei unui principiu cosmic care este voinţa oarbă de a fi a oamenilor, caracterizată în egoismul uman, sursă a tuturor relelor de pe Pământ.

În tabloul cosmogoniei eminesciene se disting:

- imaginea momentului anterior genezei, a haosului primar; acest nimic primar este numit metaforic "prăpastie", "genune", "noian întins de apă", "întuneric". În acest haos lipseşte lumina, voinţa de a fi, mişcarea, este o pace eternă. Ca să sugereze absenţa mişcării (care este dată de ciocnirea contrariilor) Eminescu creează un lanţ de antinomii (termeni antitetici): fiinţă - nefiinţă, nu se ascundea - era ascuns, nefăcută - se desface etc.

- momentul genezei este imaginat ca un punct în mişcare care declanşează o mişcare veşnică; el duce la naşsterea de lumi noi. Lumile noi care apar în cosmos sunt imaginate de Eminescu ca nişte "roiuri luminoase" care vin din "sure văi de haos pe cărări necunoscute"

- poetul crează apoi o antiteză între macrocosmos şi microcosmosului uman. Pământenii sunt denumiţi ironic ""uşuroaie de furnici""sau "muşti de-o zi pe-o lume mică ce se măsoară cu cotul".

5.) În antiteză cu momentul genezei apare imaginea apocastazei, a apocalismului cosmic. Mintea savantului se opreşte şi asupra momentului când are loc stingerea universală care restabileşte pacea începutului.

Eminescu crează un tablou alegoric dominat de tristeţea sfârşitului. Primul semn al sfărşitului este dispariţia luminii, soarele devine "trist şi roş" şi se închide "ca o ramă printre nori întunecoşi"; "plaţii" scapă din frânele luminii, ingheaţă şi s-a zuivli rebeli în spaţiu"; stelele cad ca frunzele de toamnă. Totul culminează cu moartea timpului care duce la reîntoarcerea eternei păci.

Poetul ilustrează aici o teză din filozofia lui Kant despre spaţiu şi timp care după Kant, n-ar avea existenţă obiectivă, ar fi doar idei prezente în conştiinţa omului, de aceea apar deodată cu anul şi dispar odată cu sfârşitul cosmic.

Partea a doua:

Este o satiră în care Eminescu idei filozofice privitoare la destinul omului pe pământ ca:

a) viaţa este privită ca un vis al morţii eterne ca o zădărnicie a vieţii pe Pământ şi moartea ca singurul lucru veşnic "peste toate o lopată de ţărână se depun"

b) identitatea dintre om şi omenire: "unul e în toţi, tot astfel precum unul e în toate"

c) imposibilitatea cunoaşterii vieţii pentru că reală este doar clipa prezentă (idea prezentului etern preluată din Schopenhauer.