Gimnaziu
		Liceu
		Facultate

Extras din referat

În acest oraş aflat la începutul expansiunii sale economice trăia şi un comerciant iscusit cu numele Hennig Brand (1625-1692), care se ocupa cu toate, inclusiv vânzarea de chimicale. Dar afacerile negustoreşti ale lui Brand nu mai puteau ţine pasul cu al noilor concurenţi şi Brand se hotărăşte să părăsească negustoria şi să se ocupe de alchimie care - credea el - în curând îl va duce la descoperirea pietrei filozofale, după care umblau toţi alchimistii şi care-l va duce la bogăţie şi glorie.

Şi astfel Brand a început să caute, în pivniţa întunecoasă a casei sale, secretul obţinerii aurului din alte metale. Se apuca să studieze şi să experimenteze cu minerale şi metale, apoi cu săruri şi extracte de plante, oase de animale etc. Măcina zi şi noapte tot felul de substanţe, le calcina, apoi le amesteca cu acizi şi le calcina din nou. Nu obţinea nimic din ce ar putea fi piatra filozofală. Adaugă mercur şi sulf, calcina din nou, dar nu se întrezărea nici un succes.

A consultat din nou manuscrise vechi şi a găsit că "tot ce-i aur trebuie să conţină aur". Gîndurile îl poartă spre alte produse ale vieţii, ale omului şi se opreşte la urină. Oare urina omului sănătos nu este de o culoare galbenă - aurie ? De ce nu ar exista în acest produs natural al omului sâmburele pietrei filozofale ?

Incepe să fiarbă urina, zile şi nopţi întregi pentru a o concentra. Reuseste să obţină un retitun din care se degaja o substanţă albicioasă, care la aer se aprindea şi ardea cu o flacără palidă şi rece. Lucrul părea cu totul deosebit. O lumină rece, când toate celălalte corpuri care ardeau dădeau o lumină caldă !

Lumina rece transmitea şi pe faţa lui Brand o paloare cadaverică, stranie, şi inima lui Brand bătea plină de emoţie, căci această atmosferă misterioasă îi părea propice pentru producerea pietrei filozofale. Alchimistului din Hamburg se şi vedea în pragul bogăţiei şi al celebrităţii. Era convins că el a avut nemaipomenitul succes de a obţine ceea ce căutau mii de alchimişti din zeci de ţări.

Acest secret trebuia însă păstrat cu străsnicie, şi astfel H. Brand părăseşte Hamburgul, unde avea prea multe cunoştiinţe şi prieteni care deja îl porecliseră "Dr. Teotonicus" şi se duce în munţii Harz pentru a-şi continua experimentele şi a trage foloasele din această descoperire extraordinară. Toate bune, dar piatra filozofală nu se vedea nicăieri şi cu atât mai puţin aur. Dezamăgirea pune amprenta pe gândirea lui Brand. Cunoaşte bine un alt alchimist, pe farmacistul Johann Kunckel (1630-1703), al cărui tată fusese suflător în sticlă în serviciul unui feudal. Kunckel tânărul căuta şi el aur. Brand, nemultumit de rezultatele obţinute şi de acuta criză de bani care îl preocupa tot mai mult, vinde lui Kunckel secretul obţinerii acelei substanţe care ardea la aer cu lumină rece. Această substantă, "Phosphorus Mirabile" (purtător de lumină, de la phos = lumină şi phoros = purtător) pasionează şi pe alţi alchimişti. Kunckel, care era consilier al metalelor pe lângă regele Suediei, Carol XI, vinde şi el secretul cumpărat de la Brand unui oarecare Kraft, care la rândul său merge în Anglia, unde făcea experienţe publice - pe bani - cu noua substanţă.

În Anglia, Robert Boyle (1627-1691) era foarte interesat şi el de această descoperire, fie că a cumpărat acest secret de la Kraft, fie că 1-a descoperit singur după ce-1 văzuse în Suedia, la regele Carol XI. R. Boyle face şi o comunicare la Royal Society (Academia de ştiinţe a Angliei), în care arată metoda de a obţine fosfor din urină. Din acest motiv, chiar fosforul se numea ,,fosfor englez" până ce, în 1772, Lavoisier avea să arate că este vorba de un nou element chimic.

Să legăm firul povestirii. Chimiştii moderni Gahn şi Scheele arată că se găseşte fosfor în mari cantităţi în oasele animalelor şi apoi Scheele arată, în 1771, metoda - devenită apoi industrială - de extragere a acestui element straniu.

In 1715, T. Hensing arată prezenţa fosforului şi în creier. Rolul fosforului în organismul animal şi în special în fabricarea proteinelor de către organismele vii devenea tot mai cunoscut şi de aceea biochimiştii aveau să aducă elemente noi în această problemă. Prezenţa fosforului în creier, sugera că el ar participa la procesul gândirii, ceea ce 1-a determinat pe Moleschott să scrie "fără fosfor nu există gândire".

În final, mai putem adăuga că fosforul alb este extrem de reactiv şi toxic şi pentru a mai atenua aceste proprietăţi, Schrotter obţine prin încălzirea celui alb un alt fosfor, roşu, care se întrebuinţează fără riscuri chiar şi la fabricarea chibriturilor.