Gimnaziu
		Liceu
		Facultate

Extras din referat

Cromatografia de lichide (LC) este cea mai veche şi probabil cea mai puternică formă de cromatografie. Cromatografia, ca tehnică de separare, a fost descoperită şi denumită astfel de Tswett în 1903 . De atunci, dezvoltarea tehnicii cromatografice s-a realizat destul de încet şi numai în ultimii ani a cunoscut o dezvoltare foarte rapidă.

Cromatografia de lichide de înaltă performanţă se bazează pe dezvoltarea câtorva domenii din cadrul LC: aparatura, coloane speciale şi materiale de umplere (suporturi cromatografice), teoria procesului cromatografic, etc. Un rol important l-a jucat realizarea unor echipamente ce pot realiza presiuni ridicate, volume-moarte (dead-volume) reduse şi detectoare foarte sensibile. La acestea se adaugă realizarea unor suporturi cromatografice speciale, care au permis separări cromatografice rapide, reproductibile şi de mare performanţă. Putem considera că începuturile cromatografiei de lichide moderne au avut loc pe la sfârşitul anilor ‘50, când Spackman, Stein şi Moore au introdus analiza automată a amestecurilor de aminoacizi. Aceasta a fost urmată de lucrările de pionierat ale lui Hamilton şi Giddings în fundamentarea teoretică a HPLC, cât şi de lucrările HPLC de schimb-ionic ale lui Scott şi de permeaţie în gel ale lui J.C. Moore . Din 1969 lucrările publicate referitoare la HPLC s-au înmulţit enorm de mult, orice cuantificare fiind subevaluată. Tehnica şi teoria HPLC au ajuns astăzi la maturitate, deşi există încă multe porţi deschise spre perfecţionarea lor.

Capacitatea excepţională a cromatografiei de gaze (GC) de a separa şi analiza amestecuri foarte complexe este astăzi unanim recunoscută. Comparată cu metodele cromatografice anterioare, GC realizează separări mult mai rapide şi eficiente. Există sisteme cromatografice pentru GC total automatizate, la preţuri acceptabile, cu performanţe excelente. Totuşi multe amestecuri nu pot fi rezolvate de GC, fie din cauză că substanţele respective nu sunt volatile, fie că sunt instabile termic şi se descompun în timpul cromatografierii. S-a estimat că numai 10% din compuşii organici pot fi separaţi corespunzător cu ajutorul GC, fără modificări chimice prealabile.

Cromatografia de lichide, pe de altă parte, nu cunoaşte limitări datorită volatilităţii sau instabilităţii termice a probelor. Astfel, LC este ideală pentru separări de macromolecule şi specii ionice (de interes biomedical), pentru produşi naturali sensibili şi pentru o mare varietate de alte substanţe cu masă moleculară mare, mai puţin stabili, cum ar fi: proteinele, aminoacizii, acizii nucleici, polizaharidele, pigmenţii vegetali, lipidele polare, substanţele de interes farmaceutic (hormoni, vitamine, antibiotice, etc.), coloranţii, surfactanţii, medica¬mentele, pesticidele, etc.

Cromatografia de lichide are unele avantaje faţă de GC şi poate rezolva (de cele mai multe ori) separări mai complexe deoarece:

În LC sunt utilizate două faze (una staţionară şi alta mobilă) cu selectivităţi diferite faţă de moleculele supuse separării, faţă de doar una în GC. Separarea cromatografică este rezultatul unor interacţii specifice între moleculele probei cu fazele staţionară şi mobilă. Aceste interacţiuni sunt absente în ce priveşte faza gazoasă mobilă a GC, dar sunt prezente în cazul LC, furnizând astfel o variabilă în plus în ce priveşte controlul şi îmbunătăţirea separării.

În LC există (cel puţin până acum) o mai mare varietate de suporturi cromatografice;

În LC se utilizează temperaturi scăzute (cel mai adesea temperatura ambiantă).

În LC se poate utiliza o mare varietate de detectoare: colorimetre (eventual combinate cu reactoare unde se desfăşoară reacţii de formare a compuşilor coloraţi), spectrofotometre în UV, fluorimetre, detectoare de conductivitate, de refracţie, detectoare polarografice, detectoare radiometrice, etc. În anumite cazuri de separări cromatografice în LC utilizarea unui detector corespunză¬tor elimină necesitatea unei separări complete.