Gimnaziu
		Liceu
		Facultate

Extras din referat

Urechile sunt mari şi ascuţite, cu smocuri de peri lungi la vârf, în special după năpârlirea pentru iarnă. Picioarele anterioare au câte 4 degete (tetradactile) şi cele posterioare câte 5 degete (pentadactile), fiind prevăzute cu unghii ascuţite şi puternice, excelente pentru căţărat. Este comună în toate pădurile de deal şi munte precum şi în unele din zona de câmpie, dar este răspândită mai mult pe versantul sudic al Carpaţilor Meridionali. Mediul cel mai prielnic veveriţei îl constituie pădurile de răşinoase cu fructificaţie abundentă, pădurile de foioase în amestec cu răşinoasele. Este frecventă în apropierea livezilor şi-n parcurile mari. Cu toate că uneori pot fi văzute mai multe veveriţe în acelaşi arbore, acest fapt se datorează fie căutării hranei, fie epocii de împerechere, veveriţa fiind un animal singuratic. Veveriţa devine matură sexual la vârsta de un an, iar perioada de împerechere durează din luna Ianuarie până în luna aprilie. După o gestaţie de 5 săptămâni şi jumătate, ea fată 3-7 pui, lipsiţi de vedere timp de o lună. Aceştia rămân în cuib vreme de încă 2 săptămâni. Deci perioada de alăptare este de 6 săptămâni.

Are activitate diurnă prin excelenţă, fiind deosebit de activă în primele ore ale dimineţii. Se hrăneşte cu seminţe de arbori forestieri, fructe de pădure, fructe de livadă uneori ouă de păsări. De la mere şi pere mănâncă numai seminţele acestora. Consumă şi insecte din care unele sunt dăunătoare pădurii. S-a constatat că poate mânca ciuperci otrăvitoare fără a se intoxica. Adesea roade coarnele de cerb şi căprior găsite prin pădure, din necesitatea de a toci incisivii, astfel roade orice poate să-i servească la tocirea lor. În perioadele cu hrană puţină, întreprinde deplasări mari terminate prin invadarea unor suprafeţe restrânse cu hrană bogată. Are obiceiul să facă mai multe depozite de hrană pentru iarnă pe care le regăseşte întotdeauna. Iernează în scorburi, în cuiburi vechi de păsări. Nu intră în hibernare, dar poate rămâne mai multe zile la rând, în cuib dormitând. Dintre duşmanii săi naturali cel mai înverşunat este jderul urmat de răpitoarele de noapte şi pisica sălbatică.

În captivitate şi adesea în parcuri şi în păduri veveriţele se obişnuiesc cu prezenţa omului şi se pot chiar domestici.

În vremea lui Alexandru cel Bun blana de veveriţă era socotită un obiect căutat în negoţ pentru confecţionarea unor obiecte de îmbrăcăminte.

Nenumăraţi vânători au dorit să aibă în casă o veveriţă naturalizată, de regulă, cu o nucă între labele din faţă. Cu alte cuvinte acest animal plătea, şi plăteşte un scump tribut faptului că are o aliură deosebit de agreabilă şi un trup graţios.

Cu toate că uneori distruge multe conuri de brad şi molid, nu este considerată dăunătoare.

Este declarată specie de vânat dar vânarea sa este interzisă.

Denumirea ştiinţifică uzuală este Sciurus vulgarius fuscoater, Altum, 1876, veche denumire, azi nefolosită, era Sciurus vulgaris italicus.